CE MAI CITIM.....

O carte cu doua personaje: un cunoscut si un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publica. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, in ipostaza lui de om pur si simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută sa-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesiva — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

Întâlnire cu un necunoscut este o carte care te va face să spui, și nu de puține ori, „exact așa simțeam și eu, dar până acum nu mi-am dat seama!”. Este o carte care te va face să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, să-ți pui „de ce-uri” și să-ți privești sinele într-un mod obiectiv. Este o carte care te va face să înțelegi un adevăr fundamental, și anume că „abia drumul înapoi ne duce înainte.” (Martin Heidegger)

Plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau două) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restantă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări si jubilaţii. Cu arome vechi si dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

"Iar duduia Lizuca, legănată domol, închise ochii. Şi-n miros de busuioc, la pieptul bătrânei, cu mirare nouă, începu a-şi aduce aminte de întâmplările nopţii, la hotarul împărăţiei minunilor."