SĂ NE AMINTIM DE NICHITA

A Cincea Elegie

N-am fost supărat niciodată pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbră ca e umbră, pe păsări ca sunt păsări.
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subţiri, răcoroase.
Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,
pentru plictiseala, pentru nelinişte,
pentru nemişcare.
Sentinţe scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranţa...
si nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
şi-aceasta stare de spirit, ea însăşi,
se supară pe mine
şi mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă aşteptare,
la o încordare a înţelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.