În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regina care a stat
la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grija năpăstuiţilor. Aceasta regina
pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai
fusese timp sa se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul tarii
sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul si curtea regala trebuiseră să
plece intr-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea
bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte si sa le
insufle curaj si celor plecaţi de acasă, şi celor ramaşi sub duşman. Aşa s-a
născut sfâşietorul poem in proza Ţara pe care o iubesc, din pasiune, din
datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe
care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mănăstirea
Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mănăstirile
si culele din Vâlcea, gurile Dunării, tărâmurile Marii Negre şi ruinele aşezărilor
antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o tară îndepărtată, care a
reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, Romania.
„În sinea mea ceva Îmi spunea ca glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor,
era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de
zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei
mame pe care să o ştii aproape, de care sa te sprijini, însemna o mare mângâiere,
poate cea mai mare. Dar cum sa intri in legătură directă şi apropiată cu
poporul? Cum aş putea eu, ca regina, să îmi fac glasul auzit de mii si mii de
oameni?“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu